Arhivă | ianuarie 2019

COMORI DE ARTĂ ȘI DE SUFLET

Așezămintele mănăstirești au fost primele locașuri ce au adăpostit cele dintâi biblioteci românești. Ierarhii și slujitorii Bisericii sau îngrijit mereu de  de interesele spirituale ale neamului prin tipărirea și răspândirea cărților.

O astfel de personalitate a fost și Arhimadritul Varnava starețul mănăstirei Pângărați, construită de Alexandru Lăpușneanu în 1560. Personalitate monahală  care s-a remarcat prin grija sa faţă de locașul sfânt, schimbând în mod total înfăţişarea umilă şi dărâmată a mănăstirii în vremea sa. El este cel care a întemeiat satul „cu oameni aduşi din diferite părţi”, sat care mai înainte nu exista dându-i numele Pângăraţi după numele mănăstirii. 

Mănăstirea Pângăraţi a avut un rol important atât spiritual cât şi economic în Evul Mediu. Cercetătorii consideră că istoricul ei este asemănător cu  cel al Mănăstirii Bisericani. Menționată de Vasile Alecsandri în ”O Primblare la munţi” autorul relevă că ”în Pângăraţi se păstra pe vremuri un portret original al lui Alexandru Lăpuşneanu, pe care poetul nu l-a mai găsit acolo, când a vizitat Mănăstirea în 1844“. Printre comorile de artă tipografică care au aparținut cuviosului Arhimandrit Varnava se înscrie  ”Mineiul pe luna August” tipărit la mănăstirea Neamț în 1847, în zilele domnitorului Mihail Sturza,  prin sârguința și cheltuiala Preacuviosului Arhimanrit și stareț al Sfintei mănăstiri Neamțul și Secul Kyr Neonil. Exemplarul a intrat în colecțiile Bibliotecii Naționale în anul 2018. O notă olografă lăsată pe forzațul primei coperți indică faptul că ”Mineiul lunii August” a făcut parte și din biblioteca părintelui protosinghel Nicolae Tacu. Lucrarea are coperta din carton acoperit cu piele brună. Pe prima copertă se regăsește ex-libris fleuron, cândva aurit. Pe cea de a doua copertă ex-libris în formă de inimă roșie cu inscripția ”Arhimandrit Varnava. 1847. Avgust. 15”. Cartea începe cu o Predislovie la finalul căreia poate fi admirată marca tipografică a lui Mihail Strelbițki, prin contribuția căruia a fost organizată tipografia Mănăstirii Neamț. Renumitul tipograf și-a donat o parte din ustensiile tiparniței sale mănăstirii, la solicitarea monahilor nemțeni. Textul introductiv este semnat de starețul Neonil, cel care a contribuit la modernizarea tipografiei prin achiziționarea în 1847 a utilajelor noi şi performante de la Viena. Potrivit relatărilor din monografia ”Mănăstirea Pângărați” realizată în 2016 de Vasile Bîrzu, astăzi în cadrul mănăstirii Pângărați se află un muzeu în colecțiile căruia se păstrează ”frumoase şi importante monumente culturale şi de limbă bisericească, cumpărate pentru uzul cultic de către obştea mănăstirii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cel mai vechi exponat al muzeului mănăstirii e ”Cazania” Mitropolitului Varlaam al Moldovei tipărită la 1643, achiziţionată la Anticariat de Prea Cuviosul Stareţ Părinte Luca Diaconu în 12 febr. 1993, de la Gheorghiu Alexandru din Piatra Neamţ”.

Reclame

Caligrafia – arta cu origini în epoca de piatră

Caligrafia este arta ce te face să simți lumina care iese din adâncul sufletului. Istoria ei este atestată istoriografic în epoca de piatră, atunci când omul preistoric a încercat să-și fixeze momentele importante din viața cotidiană pe pereții locuinței sale – peștera. Despre etimologia caligrafiei, etapele de dezvoltare precum și cele mai importante tipuri de scriere de mână dar și elementele de bază a caligrafiei tradiționale vis a vis de cele a caligrafiei moderne vedeți https://www.my-man.ro/resurse/ghid-despre-caligrafie/    Tot în această postare aflați lucruri interesante despre instrumentele de scris: pana, tocul, cerneala și hârtia.

Concluziile care se cer în urma lecturării articolului este că scrierea caligrafică este un antrenament inegalabil, efectele căruia se resimt în dezvoltarea motorică fină, în capacitatea de concentrare și sporirea facultăților cognitive ale omului.

 

ISTORIA INSTRUMENTELOR DE SCRIS

Printre primele invenții istorice au fost cuțitul de vânătoare și piatra șlefuită, unelte importante în viața cotidiană a omului preistoric. Piatra șlefuită pe lângă faptul că era folosită și pe post de cuțit se utiliza și ca instrument de scris autentic, cu ajutorul căreia omul din vechime zgâria pe pereții adăpostului său  scene din viața cotidiană. În perioada tăblițelor de lut omul utilizează ca instrument de scris osul, cu ajutorul căruia inscripționează informații pe tăblițele moi. Primele instrumente de scris asemănătoare stiloului, confecționate din bucăți de trestie sau papură, au apărut cândva între 3000 și 2800 î.Hr, odată cu inventarea papirusului.  Instrumentul de scris cu longevitatea cea mai mare este pana. Ea a fost folosită aproape 1000 de ani și a fost introdusă în uz in jurul anului 700 d.Hr. Penele de gâscă erau cel mai frecvent folosite, după care urmau cele de lebădă mult mai rare și mai scumpe. În ceea ce privește liniile subțiri, cele mai performante erau penele de cioară. Rar erau folosite și penele de vultur, bufnită, șoim sau curcan. Penele țineau cam o săptămână. După care ele trebuiau înlocuite. Pregătirea lor și transformarea lor în unelte de scris necesita destul de mult timp. La începutul secolului al XIX-lea a fost inventată penița din metal, cei care o foloseau trebuiau să o înmoaie într-o călimară și să scrie până la uscarea cernelii din vârf. Următoarea evoluție a reprezentat-o inventarea tocului cu rezervor în anul 1827. Această invenție este atribuită lui Petrache Poenaru (1799-1875), absolvent a Școlii Politehnice din Paris. Invenția domniei sale avea titulatura „condei portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală”. Stiloul inventat de Petrache Poenaru a fost perfecționat de Brissant și Coffin în anul 1863 iar apoi de Watterman în 1884.

Eminescu – geniul deplin al culturii românești

La 4 ianuarie 1879 Mihai Eminescu dăruia lui Mite Kremnitz, scriitoare, autoare de romane, nuvele și povestiri, dar și biografă a primilor regi ai României, cu ocazia zile acesteia de naștere un caiet manuscris ce avea doar 18 foi.

În interior, Mihai Eminescu a așternut pe hârtie cinci poezii: „Cu mâne zilele-ţi adaogi”, „Despărţire”, „Foaie veştedă”, „Rugăciunea unui dac” şi „Atât de fragedă”. Ulterior Mite Kremnitz, soția a transcris în acelaşi caiet alte patru poezii ale lui Eminescu: „Ce te legeni codrule”, „La mijloc de codru des”, „O, mamă” şi „Mai am un singur dor”. 

Caietul scris pe hârtie velină liniară a fost botezat „Caietul Roșu”, de profesorul de filologie, Octavian Șchiau, care a și găsit manuscrisul într-o arhivă personală din Germania. I se spune așa și pentru că este îmbrăcat în supracopertă de mătase roşie, care îi dă un farmec special. Deasemenea renumitul manuscris eminescian are însemnarea olografă a lui Mite Kremnitz. Astăzi originalul se afla la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj,  în Fondul Colecții Speciale. Biblioteca Națională a Republicii Moldova deține exemplarul faximil al ”Caietului Roșu”, instrument indispensabil de lucru pentru eminescologii si istoricii literari care nu au posibilitatea  să rasfoiască manuscrisele originale eminesciene.