Arhivă | martie 2021

Vinificatorii elvețieni din Basarabia

Colonia elvețiană Șabo (Schabo) din sudul Bararabiei, a fost înființată în județul Akkerman (Cetatea Albă), de naturalistul elvețian Louis-Vincent Tardent (1787 -1836), începând cu anul 1820.

Cei mai mulți elevețieni au venit în Basarabia în anul 1822 din din zona Baselului, care se confrunta cu mari dificultăţi economice. Alţii proveneau din zona Vaude, de lângă malul lacului Geneva, renumită în epocă pentru viticultura ei. În afară vița de vie, un teasc nu prea mare, precum și tehnologii ale viticulturii și vinificației. coloniștii elvețieni au luat cu ei și o bibliotecă. La fel ca și alți coloniști care au venit în Basarabia după anul 1812, elvețienii au obținut gratuit terenuri de pământ și au fost scutiți de taxe. Asta până pe la 1871, când privilegiile le-au fost anulate.

Zona aleasă era considerată „un adevărat rai pe pământ”, datorită plantațiilor de viță de vii încă din antichitate. Prin secolul al XVI-lea turcii au numit teritoriul respectiv Așa-abag  adică „livezile de jos”. Atunci, „grădini” erau numite viile, iar „de jos” – pentru că ele se aflau mai jos de Akkerman. Deoarece se pronunța greu, elvețienii iau zis „Șabag”, ca mai apoi colonia să fie numită Schabo.

Charl Tardent, viticultor şi vinificator cu studii în domeniu obținute în Elveţia, și-a publicat cercetările sale științifice  în „Записки Общества сельского хозяйства Южной России” şi în ediţii separate. Printre lucrările sale sunt: „Виноградарство и виноделие применительно к Новороссийскому краю и Бессарабии” (1862); „Виноградарство и виноделие применительно к Новороссийскому краю Бессарабии” (1874).

În 1940, sub ameninţarea cizmei bolşevice, puţinii elveţieni şi nemţi care mai rămăseseră în Şaba şi-au luat ce avuţii au putut duce cu ei şi …au plecat.

Istoricul de artă: originea profesiei

În Anglia, la începutul secolului al XVIII-lea, a apărut un  nou tip socio-cultural – cunoscătorul/eruditul!

Împrumutat din franceză (connoisseur), termenul făcea referire la persoana care are o mulțime de cunoștințe în domeniul artelor plastice, gastronomie,  sau care era expert în probleme de estetică și a cărei opinie era foarte apreciată.

Dacă în vremurile lui Aristotel, Platon sau Socrate critica de artă nu era o doctrină independentă, ci făcea parte din filosofia și religia acelor vremuri, iată că din secolul al XVIII-lea această ocupație devine o disciplină independentă, al cărei întemeietor este considerat istoricul și arheologul german Johann Winckelmann (n.1717 – d. 1768). În același timp, apar și primii experți în domeniul creațiilor lumii.  Apariția noii profesii a fost impulsionată de dezvoltarea colecțiilor private de artă, apariția muzeelor, ​​și nașterea istoriei academice a artei, și deja ca profesie, istoria artei a început să se formeze la începutul secolelor XIX-XX.

Pictorul englez Jonathan Richardson (n.1667 – d. 1745) colecționar și scriitor de artă, a publicat în anul 1719 la Londra,  lucrarea „The connoisseur an essay on the whole Art of criticism  as it relate to painting” , în care susținea un argument în numele „științei unui cunoscător” și demonstra demnitatea, certitudinea, plăcerea și avantajul acesteia pentru un gentleman adevărat. În acest tratat autorul promovează cunoașterea ca o practică nouă și inovatoare, necesară pentru aprecierea și evaluarea artei.

Deci, putem presupune că cunoscătorul din secolul al XVIII-le nu era altcineva decât expertul, istoricul sau criticul de artă de astăzi!!!

Istoricul de artă este un adevărat expert în domeniul său, cu cunoștințe enciclopedice în domeniul artei și este familiarizat cu toate subtilitățile în care lucrează artiști, muzicieni și sculptori.

Astăzi această specialitate poate fi stăpânită de oricine, instituții care educă viitorii cunoscători ai capodoperelor și rarităților mondiale se află în întreaga lume.

Istoria carnetului de notițe

În secolul al XVIII-lea balurile aristocratice erau la ordinea de zi, ca una din forme de socializare și de distracție a înaltei societăți. Era considerat indecent să promiți același vals unor parteneri diferiți. Pentru a evita situațiile jenante sau chiar scandalul, doamnelor le-a venit ideea unui nou accesoriu de buzunar – cartea de dans sau de bal, în formă de carnet elegant (fr. carnet de bal; ger. agenda) în care erau fixate ordinea dansurilor și numele partenerilor dansatori, cu care domnișoara/doamna urma să danseze.

La începutul apariției cartea de dans se distingea prin eleganță și design original. Ele erau confecționate în formă de evantai, care ascundea discret numele partenerului de dans. Ulterior producătorii au făcut din acesta un adevărat obiect de artă, la realizarea cărora erau utilizate materiale prețioase precum argintul, fildeșul sau sideful. De obicei, cărțile de bal erau făcute de către bijutieri la comandă. Bogăția decorației mărturisea de statutul social și bogăția proprietarului. Un element obligatoriu al unei cărți de bal era neapărat monagrama aurită a posesoarei.

Primele carnete de bal aveau paginile confecționate din fildeș iar notițele de pe  ele puteau fi șterse cu ușurință. Cu toate acestea, au fost întrebuințate și exemplare în formă de broșuri arhaice cu paginile din hârtie. Pentru ușurința în utilizare, carnetele de bal aveau dimensiunile mici,  nu mai mult de o palmă. La un capăt aveau un lanț, astfel încât doamnele să le poarte agățate de încheietura mâinii sau de colanul rochiei.

Denumirea dansurilor și numele partenerilor erau scrise în sala de bal, chiar înainte de începerea balului. Multe doamne înclinau să considere cartea de bal o listă a victoriilor amoroase, întrucât insemnările din ea mărturiseau atenția și simpatia bărbaților față de proprietară și dimpotrivă, paginile goale vorbeau despre nepopularitatea fetei la bal. Câștigând inițial popularitate la Viena, carnetele de bal sau agendele au fost apoi răspândite pe scară largă în Europa, Rusia și SUA, căpătând popularitate și în rândul bărbaților.

Deși carnetele de notițe a apărut în secolul al XVIII-lea, funcția lor socială nu a fost recunoscută decât în ​​1820.