Mărturii ilustrate a ororilor din GULAG

La 6 iulie 1949 în Basarabia s-a înfăptuit cel de-al doilea val de deportări, conform hotărârii nr. 509, emisă de Consiliul de Miniştri al R.S.S. Moldoveneşti, la 28 iunie 1949. Conform acesteia, urmau a fi deportate familiile „chiaburilor, a foştilor moşieri, a marilor proprietari, a complicilor cotropitorilor germani, a persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei româno-germane, a membrilor organizaţiilor şi partidelor profesioniste, albgardiste, a membrilor sectelor ilegale”. Operațiunea din 1949 a fost denumită conspirativ „ЮГ”, catalogată ulterior drept “cea mai mare deportare a populației basarabene”.

Printre materialele istorice care ilustrează cu lux de amănunte fenomenul deportărilor sunt și lucrările Eufrosiniei Kersnovskaia, rusoaică de origine dar refugiată cu familia în 1920 în Basarabia.  Rusoaică sufletește, i-a întâmpinat pe sovietici, „cu optimism”, însă fidelitatea față de noul regim nu a salvat-o. La 13 iunie 1941, a fost deportată în Siberia pentru că făcea parte din clasa „moșierească”.

Kersnosvskaia a fost deportată în  regiunea Novosibirsk. În primăvara lui 1942, a fugit din surghiun, ca să nu moară în față călăului său. Jumătate de an a rătăcit prin taiga.A fost arestată în august 1942, în regiunea Altai, și condamnată la zece ani de lagăr.

A supraviețuit calvarului și a ieșit în libertate în 1952. A revenit la Soroca în 1957, unde a  aflat că mama sa trăiește în România și a început să îi trimită scrisori ca să obțină o invitație pentru ea și să se stabilească împreună la Esentuki.

La Esentuki, la îndemnul mamei Eufrosina Kersnovskaia și-a scris și a ilustrat memoriile din GULAG, între 1964 și 1968, în cele 12 caiete-jurnale. Manuscrisul acestora are 2200 de pagini, conținând peste 700 de desene. În 1968, prietenii i-au tipărit  amintirile în ediție samizdat, imprimând imaginile pe verso foilor. Fragmente din lucrare au fost publicate pentru prima dată în revistele „Ogoniok” și „Znamia”  în 1990, precum și în „The Observer” . Ulterior au urmat traducerile în limba germană și franceză. În 2001, cele 6 volume au fost publicate în Rusia. În amintirile sale, Kersnovskaia povestește despre viața din Odessa și Basarabia, calvarul exilului, despre viața și lupta în sistemul GULAG.

Memoriile sale sunt cea mai expresivă mărturie a ororilor prin care au trecut oamenii în GULAG. Datorită acestei lucrări  a fost supranumită „Soljenițîn al Basarabiei”.

Reclame

Cronicarii străini despre Ștefan cel Mare

În anul 1504, la 2 iulie, marți, din voia destinului, a murit împovărat de lupte, bătrânețe și podagră, Ștefan, cel mai ilustru voievod pe care l-a avut Moldova. Despre faptele, frământările, măreția și eroismul său au scris atât cronicarii români dar și cei străini. Unul din ei fiind Jan Długosz (1415-1480), preot, cronicar și diplomat polonez, cunoscut pentru cronica sa „Historia Polonica”, în care prezintă evenimente din Europa răsăriteană din anul 965 până în 1480. Exemplarul abundă în momente factologice, cu referire și la Domnitorii români. Un capitol întreg cronicarul îl dedică domnitorului Ștefan Cel Mare, în care îi elogiază, faptele, personalitatea și abilitățile de conducător. Istoricul polonez îl descria astfef pe Ștefan: „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici, de care atâta ne mirăm! În zilele noastre, câştigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruinţă asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici îşi petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile”.

UN EDITOR CARE A REGIZAT TIMPUL

Alexander-Wilheim Wolkenberg, cunoscutul editor de cărți poștale cu tematica basarabeană, a locuit la Chișinău pe str.Gospitalinaia-azi Toma Ciorbă. Era se confesie luterană, căsătorit cu Ludmila-Vilghelina Șindelari, de religie romano-catolică. Aveau o fiică – Maria, născută la 21 noiembrie 1891 în Chișinău, având ca nași de botez pe Constantin Harting și Francesca Șindelari. Grație fotografiilor rămase de la A. Wolkenberg cunoaștem cum la începutul sec.XX arătau cetățile noastre: Akkermanul și Hotinul, sau gara din Tighina, Nistrul la Tighina, dealul mare al lui Bichir din Soroca, Prutul la Dănuțeni, la moșia contelui Constantin Moruzi, sau gara Ungheni, care la acel moment era ultimul punct de pe harta imperiului  rus. În același registru se înscriu pozele cu Podurile cascadă de la Șoldănești, imaginea satului Vărzărești din Nisporeni  a satului Chelmențî sau a satului Braga, din județul Hotin, ș.a..

O temă aparte o constituie pozele ce reprezintă mănăstirile Basarabiei: Hârbovăț, Hârjauca,Japca, Curchi, Saharna, Țâgănești, ș.a.

Clișeile și imaginile lui A.Wolkemberg au fost utilizate de diverși autori care au descris Basarabia, începând cu Pavel Crușevan și mitropolitul Visarion Puiul, până la autorii contemporani care reproduc imaginile fără să știe cine le-a tipărit.

O altă temă foarte bine întocmită este cea prezentată sub genericul Souvenir de Bessarabie în care descoperim peisaje inedite, localități rurale, case țărănești cu arhitectura epocii, dar și subiecte regizate talentat: Joc, La fântână, Curte țărănească, ș.a.

Lista pozelor din Chișinău cunoscute nouă  impresionează. Ele figurează tot cu genericul Souvenir de Bessarabie.Kișinev sau pur și simplu Kișinev,str.Alexandrovskaia…

Și în felul acesta au fost imortalizate secvențe din viața și realitatea de odinioară a Chișinăului: Primăria nouă, Magazinele de la parterul Primăriei, străzile centrale ale orașului, Clubul Nobilimii, Sala Eparhială, Auditoriul Pușkin, Orfelinatul Balș,monumentul lui Alexandru al II-lea , Casa Șvarțman, Casa Șumski, Catedrala, Biserica Gimnaziului 2 de băieți, Biserica luterană, Biserica catolică, Muzeul Zemstvei, Tribunalul Basarabiei, Gara veche, Banca municipală, Casa administrației financiare, Administrația accizelor, Seminarul Teologic, Gimnaziul nr.1de băieți, Gimnaziul nr.2 de băieți, Gimnaziul nr.1 de fete, Gimnaziul nr.2 de fete, Școala Eparhială, Hotelul Suisse ș.a.  Aceste imagini au servit drept modele pentru cei care au mers pe urmele lui Alexander Wolkenberg și au fotografiat aceleiași subiecte. În realitate acestora din urmă le era mult mai ușor, ei aveau deja unul dintre posibilele unghiuri de filmare developate și prezentate.

Secvență din: Bibliologi, bibliofili

și colecționari basarabeni. Ch., 2019

 

Începuturile publicității

Deşi domeniul publicitaţii tinde să fie perceput ca fiind unul pe care comerţul l-a folosit începând cu perioada modernă, rădăcinile publicităţii ajung în timpurile anticității, pe vremea culturilor egiptene, babilonene, grecești și romane. Primele informații publicitare din lumea antică se referea la vânzarea unui sclav. Egiptologii consederă că mesajele publicitare erau scrise atît pe pergament cît și pe pietre. O astfel de piatră a fost identificată în prima capitală a Egiptului antic – orașul Memphis. În intervalul anilor 3000 – 5000 î.e.n., odată cu schimbul de bunuri  încentrul atenției sunt produsele cerealiere, promovate din necesitatea de a identifica sursa acestora. Primele forme ale publicităţii ofereau doar informaţiile necesare despre produs, abia ulterior la procesul publicitar s-au adăugat elemente estetice şi emoţionale, care au avut drept scop sporirea şanselor ca reclama să fie recepţionată şi reţinută. Odată cu invenția tiparului publicitatea căpătată noi dimensiuni. În 1472, la Londra a fost plasată pe ușa unei biserici,  o foaie volantă despre vînzarea unei cărți de rugăciuni.  Prima reclamă tipărită şi distribuită la nivel de masă a apărut în anul 1525 în Germania, într-o broşură și promova calităţile unui medicament miraculos. Majoritatea cercetătorilor îl consideră „părintele” publicității europene tipărite pe medicul francez Teofrast Renodot, care în 1630 a deschis un birou de referință la Paris și care publica anunțuri în ziarul francez „La Gazette”.