Arhive

Prima Biblie în limba slavă

Biblia de la Ostrog. 1581

La cumpăna secolelor XVI-XVII, sub influența ideilor umaniste și reformiste din Europa de Vest, în Ucraina au loc schimbări semnificative în educație ș viața culturală. Sunt create noi instituții de învățământ, care combină în sine experiența locală și cea europeană. În 1576 la Ostrog este creat un centrul cultural-educațional de către prințul Constantin Ostrojski (1526 – 1608). Proaspătul centru cultural includea un colegiu devenit ulterior Academie ce a lăsat o amprentă semnificativă în istoria și cultura Ucrainei, un cerc literar științific, o bibliotecă și o tipografie. Activitatea tipografiei a fost foarte fructuoasă. În perioada anilor 1577-1582 tipografia a fost condusă de tipograful Ivan Feodorov (cca1510 – 1583). Printre lucrările lui Ivan Feodorv este Biblia de la Ostrog – o lucrare monumentală, prima ediție în limba slavă cu caractere chirilice, tipărită de Ivan Feodorov în 1581, editată prin contribuția financiară a prințului Constantin Ostrojski.

Inițiatorul și finanțatorul publicației, prințul Constantin Ostrojski, a dăruit un exemplar de Biblie Papei Grigore al XIII-lea, iar țarul rus Ivan cel Groaznic, trimisului Reginei Angliei Jerome Horsey (1550 – 1626). Potrivit surselor istorice și Regele Suediei Gustav Adolf al II-lea (1594 – 1632) deținea un exemplar al respectivei ediție. Din tirajul inițial de 1500 exemplare, enormpentru acele vremuri, astăzi sunt cunoscute doar 300 exemplare, unul din care se păstrează la Biblioteca Națională a Republicii Moldova.

Din 1991 Biblia de la Ostrog este folosită la învestirea președinților ucraineni pe care aceștea depun jurământul.

Cărțile din palmier

Carte din foi de palmier din colecțiile
Bibliotecii de Stat a Rusiei

Oamenii din cele mai vechi timpuri au scris mereu pe ceea ce le era la îndemână: lut, piatră, lemn, țesătură, piele și hârtie. Indienii antici scriau pe frunze de palmier. Unele surse spun că pentru prima dată acest material a fost folosit pentru scris acum mai bine de 6.000 de ani. Manuscrisele din frunze de palmier au fost în vogă timp de peste 700 de ani până la apariția hârtiei. La fel ca și papirusul, au avut o durată de viață limitată și, în general, s-au degradat din cauza climei excesiv de uscate sau a insectelor. Cele mai vechi manuscrise din frunze de palmier care au supraviețuit până în zilele noastre provin din regiunile cu climă mai rece și mai uscată, cum ar fi în unele părți din Nepal, Tibet sau Asia Centrală.

Până a ajunge cărți, frunzele de palmier după ce erau rupte la dimensiunile 15-60 cm lungime și 3-12 cm lățime, se uscau la umbră, se nivelau cu pietre vulcanice  iar marginile erau prelucrate cu fierul încins pentru ca să nu se destrame/sfărâmițeze din partea exterioară. Doar frunzele anumitor palmieri erau potrivite pentru scriere – Borassus flabellifer (palmier), Corypha umbraculifera (palmier evantai), Corypha taliera (palmier umbrelă) Textul era încrustat cu un stylus metalic, după care se aplica cerneala specială, care împlea încrustările iar surplusul de cerneală se înlătura. Pentru a le proteja de insecte, frunzele erau prelucrate cu ulei de camfor, iar pentru a le asigura o rigiditate mai de lungă durată erau prelucrate cu iarbă de lămâie pentru prevenirea fragilității. După, la capătul fiecărei frunze se confecționa orificiu prin care trecea un șnur ce unea foile de palmier. Coperta cărților de palmier era confecționată din lemn, uneori fiind înfrumusețată cu desene scrijelite sau încrustată cu pietre prețioase. Periodic aceste cărți erau supuse fumegării pentru a preîntâmpina mucegăirea lor. Formatul cărților de palmier se numește Pothi !

Unul dintre cele mai vechi manuscrise din frunze de palmier este un text sanscrit din secolul al IX-lea, descoperit în Nepal, păstrat în Biblioteca Universității Cambridge.

Deși cărțile din palmier au încetat să mai fie produse odată cu invenția tiparului, astăzi le mai putem achiziționa ca suvenir în unele țări din Asia.

Formatul cărții în perioada medievală

Între anii 1400 – 1550, în Germania și Olanda, au apărut cărțile portabile  în formă de husă – boitelbuh (din germ. Beutelbuch „cartea -geantă”) sau cartea cu centură ( din fr. livre de ceinture) sau cartea cu nod, coperțile cărora continuau sub forma unei pungi din piele sau țesătură densă, la capătul căruia era un nod mare, prin care trecea un inel metalic, cu ajutorul căruia cartea era fixată de curea. 

Legătura deosebită a acestei cărți, pe lângă faptul că permitea posesorului să aibă mâinile libere, asigura protejarea ei de intemperii sau deteriorări mecanice. Dimensiunea lățimii cărților de centură era variabilă, înscriindu-se între 9 x 16 centimetri, pe când grosimea lor nu era mai mare de 5 centimetri.

Conținutul cărților-huse era cel mai adesea religios, purtate de călugării pelerini. Mai târziu formatul respectiv a fost transformat într-un accesoriu rafinat pentru doamne. Modele și mai mici vor fi făcute în Anglia în secolul al XVI-lea și vor fi purtate la curtea regală.

Ulterior, cartea cu centură va dispărea treptat spre sfârșitul secolului al XVI-lea,  odată cu sporirea cărților datorită tiparului.

Astăzi cărțile de cingătoare le putem admira în unele reprezentări artistice. Cercetătorii de artă au identificat peste 800 de picturi în care ele sunt reprezentate astfel de cărți. Cea mai timpurie pictură cu astfel de subiect aparține lui  Martin Schongauer (1445 – 1491) Ispita Sfântului Antonie, personajul principal, care reprezintă spiritul triumfător asupra ispitelor, poartă o carte cu centură.

 Din păcate, cărțile cu așa format au supravețuit într-un număr extrem de limitat, doar  26 (!) de exemplare sunt cunoscute în lume, cel mai vechi exemplar datează  din 1453 și provine din  Germania. Istoricii presupun că numărul mic de exemplare păstrate în timp, se datorează ariei geografice limitate unde au fost populare astfel de cărți.

Îndrăznim să afirmăm faptul, că cartea cu centură din evul mediu, care era afișată public pentru a-și etala statutul social, amintește astăzi de utilizarea actuală a smartphone-ului.

Tiparului românesc sub protecția domnească

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este afis-tipar-domn.jpg

Deși apariția tiparului în spațiul românesc (1508) s-a realizat la șase decenii  de la apariția acestuia în Europa (cca 1439), procesul tipării a demarat cu mare greu și cu întreruperi, iar primele cărți au fost tipărite în limba slavonă. Cartea în limba română avea să apară după anul 1600, care potrivit unor estimări istoriografice în perioada 1600 – 1830 în Țara Românească și Moldova au apărut 715 titluri de carte în limba română.

Un rol și o contribuție importantă la tipărirea cărților de cult în limba română au avut-o domnitorii, manifestat prin acordarea de privilegii și scutiri fiscale proprietarilor de tipografii și tipografilor.  Alături de domnitori merită de accentuat rolul patriarhilor, mitropoliților, și episcopilor care nu doar au înființat tipografii, dar le-au și dotat cu inventarul necesar și au tradus textele necesare  din greacă și slavonă. Înainte de a intra sub tipar, cărțile bisericești erau verificate de mitropolit, fapt atestat prin sintagma: „Cu blagoslovenia…”, elementul obligatoriu prezent pe foaia de titlu. Binecuvântarea mitropolitului reprezenta pentru cititori o garanţie esențială. Un alt element distinctiv cărților românești este prezența stemei domnitorului pe versoul filei de titlu, care în unele cărți este dublă, adică întrunește elementele heraldice ale Moldovei și Țării Românești! Pentru prima dată stema unită a celor două Țări Românești apare în 1719, când armele Moldovei și Munteniei sunt alăturate sub o singură coroană.

Majoritatea cărților cu stema țării dublă provin din perioada fanariotă. Deși multă vreme circula  ideea că tot răul vine de la domnii fanarioţi, ceea ce în parte e nedrept, Nicolae Iorga a fi fost primul care a subliniat faptul că unii dintre aceşti domni fanarioţi au fost oameni de cultură, unii au scris și au tradus cărți sau au avut biblioteci însemnate. Unii domnitori, precum Constantin Mavrocordat, au înființat ei înșiși tipografii, alții precum Mihai Racoviță au coordonat tipărirea cărților bisericești alături de mitropolit, dispunând ca nici o carte să nu fie tipărită fără știrea și blagoslovenia mitropolitului. Despre Nicolae Alexandru Mavrocordat, cronicarul Axinte Uricarul preciza că „domnitorul  a adus în țară meșteri tiparnici de slove grecești și slovenești și a construit case noi pentru tipografia de la Sveti Sava”. Constantin Mavrocordat în cea de-a 2-a domnie a sa din Moldova, la fel a fost preocupat de reorganizarea tiparului în țară. A dispus înființarea tipografiei la Rădăuți, Tipografia Școlii Mănăstirii Văcărești în 1741 și Tipografia Domnească în 1745. În domnia lui Constantin Racoviță în Moldova vine tipograful Duca Sotiriovici și înființează prima tipografie privată din țară. Între anii 1753 – 1756, în timpul domniei lui Matei Ghica, la Școala Domnească grecească a început predarea filosofiei, ca și în instituțiile de învățământ superior apusene, numite Facultas Artium. Grigore III Ghica s-a îngrijit să procure din străinătate cărţi de valoare pentru progresul ştiinţelor şi artelor. În perioada domniei lui Alexandru Ipsilanti în Țara Românească, au fost tipărite renumitele Mineie ale lui Chesarie. În ultima sa domnie din Moldova, Mihai Constantin Șuțu, a reașezat la Iași o nouă tipografie la solicitarea mitropolitului Iacov Stamati, cel din urmă grijindu-se de dotarea tipografiei cu nouă feluri de litere și patru teascuri tipografice, în care au fost tipărite lucrările didactice ale lui Amfilohie Hotiniul. În timpul domniei lui Mavrogheni în București au fost înființate 2 tipografii particulare: una grecească a fraților  Lazaru (originari din Ioa­ni­na) și tipografia privilegiată a medicului Constan­tin Caracaș și a asociaților săi.

Cărțile tipărite în timpul domnitorilor din perioada fanariotă se disting printr-o frumusețe deosebită, deoarece meșterii epocii nu s-au mulțumit cu simpla pregătire pentru tipar a textului ci au căutat să înfrumusețeze aspectul cărților cu ornamente și gravuri originale.