Caligrafia – arta cu origini în epoca de piatră

Caligrafia este arta ce te face să simți lumina care iese din adâncul sufletului. Istoria ei este atestată istoriografic în epoca de piatră, atunci când omul preistoric a încercat să-și fixeze momentele importante din viața cotidiană pe pereții locuinței sale – peștera. Despre etimologia caligrafiei, etapele de dezvoltare precum și cele mai importante tipuri de scriere de mână dar și elementele de bază a caligrafiei tradiționale vis a vis de cele a caligrafiei moderne vedeți https://www.my-man.ro/resurse/ghid-despre-caligrafie/    Tot în această postare aflați lucruri interesante despre instrumentele de scris: pana, tocul, cerneala și hârtia.

Concluziile care se cer în urma lecturării articolului este că scrierea caligrafică este un antrenament inegalabil, efectele căruia se resimt în dezvoltarea motorică fină, în capacitatea de concentrare și sporirea facultăților cognitive ale omului.

 

Reclame

ISTORIA INSTRUMENTELOR DE SCRIS

Printre primele invenții istorice au fost cuțitul de vânătoare și piatra șlefuită, unelte importante în viața cotidiană a omului preistoric. Piatra șlefuită pe lângă faptul că era folosită și pe post de cuțit se utiliza și ca instrument de scris autentic, cu ajutorul căreia omul din vechime zgâria pe pereții adăpostului său  scene din viața cotidiană. În perioada tăblițelor de lut omul utilizează ca instrument de scris osul, cu ajutorul căruia inscripționează informații pe tăblițele moi. Primele instrumente de scris asemănătoare stiloului, confecționate din bucăți de trestie sau papură, au apărut cândva între 3000 și 2800 î.Hr, odată cu inventarea papirusului.  Instrumentul de scris cu longevitatea cea mai mare este pana. Ea a fost folosită aproape 1000 de ani și a fost introdusă în uz in jurul anului 700 d.Hr. Penele de gâscă erau cel mai frecvent folosite, după care urmau cele de lebădă mult mai rare și mai scumpe. În ceea ce privește liniile subțiri, cele mai performante erau penele de cioară. Rar erau folosite și penele de vultur, bufnită, șoim sau curcan. Penele țineau cam o săptămână. După care ele trebuiau înlocuite. Pregătirea lor și transformarea lor în unelte de scris necesita destul de mult timp. La începutul secolului al XIX-lea a fost inventată penița din metal, cei care o foloseau trebuiau să o înmoaie într-o călimară și să scrie până la uscarea cernelii din vârf. Următoarea evoluție a reprezentat-o inventarea tocului cu rezervor în anul 1827. Această invenție este atribuită lui Petrache Poenaru (1799-1875), absolvent a Școlii Politehnice din Paris. Invenția domniei sale avea titulatura „condei portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală”. Stiloul inventat de Petrache Poenaru a fost perfecționat de Brissant și Coffin în anul 1863 iar apoi de Watterman în 1884.

Eminescu – geniul deplin al culturii românești

La 4 ianuarie 1879 Mihai Eminescu dăruia lui Mite Kremnitz, scriitoare, autoare de romane, nuvele și povestiri, dar și biografă a primilor regi ai României, cu ocazia zile acesteia de naștere un caiet manuscris ce avea doar 18 foi.

În interior, Mihai Eminescu a așternut pe hârtie cinci poezii: „Cu mâne zilele-ţi adaogi”, „Despărţire”, „Foaie veştedă”, „Rugăciunea unui dac” şi „Atât de fragedă”. Ulterior Mite Kremnitz, soția a transcris în acelaşi caiet alte patru poezii ale lui Eminescu: „Ce te legeni codrule”, „La mijloc de codru des”, „O, mamă” şi „Mai am un singur dor”. 

Caietul scris pe hârtie velină liniară a fost botezat „Caietul Roșu”, de profesorul de filologie, Octavian Șchiau, care a și găsit manuscrisul într-o arhivă personală din Germania. I se spune așa și pentru că este îmbrăcat în supracopertă de mătase roşie, care îi dă un farmec special. Deasemenea renumitul manuscris eminescian are însemnarea olografă a lui Mite Kremnitz. Astăzi originalul se afla la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj,  în Fondul Colecții Speciale. Biblioteca Națională a Republicii Moldova deține exemplarul faximil al ”Caietului Roșu”, instrument indispensabil de lucru pentru eminescologii si istoricii literari care nu au posibilitatea  să rasfoiască manuscrisele originale eminesciene.

TRADIŢIA BIBLICĂ ROMÂNEASCĂ

Literatura religioasă a secolului al XVII-lea şi din prima jumătate a secolului al XVIII-lea a avut un rol deosebit de important în afirmarea limbii române literare.

Foto: Tiparituri romanesti wordpress.com

Prima traducere integrală a Bibliei de la București, cu titlul complet Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament, a fost tipărită la 29 septembrie 1688,  cunoscută și ca Biblia lui Şerban Cantacuzino, apariția căreia a fost eveniment cărturăresc de mare anvergură pentru cultura românească.

Ea apare relativ târziu, prin comparaţie cu versiunile din alte limbi europene ca, de pildă, cea în limba cehă, publicată la Praga, în 1488, însă în ciuda acestei întârzieri istorice, Biblia a stârnit aprecieri entuziaste din partea unor istorici români.

Patronul cultural al Bibliei de la Bucureşti este domnitorul Şerban Cantacuzino, care n-a avut şansa să vadă cartea în forma finală, deoarece la data de 29 octombrie 1688, domnitorul murea în condiţii suspecte.  Tipărirea lucrării a fost începută la 5 noiembrie 1687 și  finalizată la 10 noiembrie 1688, deja în scaunul țării se afla Constantin Brâncoveanu.

Traducerea Vechiului Testament îi aparține lui Nicolae Milescu, pe timpul șederii acestuia la Constantinopol, între 1661- 1664, ca reprezentant diplomatic al domnitorului muntean Grigore Ghica. În 1665, textul traducerii a ajuns în Moldova și  revizuită de viitorul mitropolit Dosoftei, care a operat modificări substanţiale în text. În 1686 traducerea a fost dus în Muntenia de episcopul Mitrofan, unde 2 ani mai tîrziu cărturari Şerban şi Radu Greceanu şi stolnicul C. Cantacuzino aveau să tipărească lucrarea. Din grupul de cărturari însărcinați cu apariția lucrării a făcut parte și arhiepiscopul Ghermano de Nisa ( directorul Academiei Grecești din Constantinopol) și Sevastos Kymenites ( directorul Școlii Grecești din București).

Biblia a fost publicată în format folio, textul structurat în 2 coloane, cu litere chirilice, cu cerneală neagră și roșu. Titlu bogat oformat, încadrat în chenar cu motive florale. Pe verso-ul paginii de titlu se regăsește stema domnitorului și stihurile însoțitoare.

Traducerea Bibliei din 1688, s-a făcut după Şeptuaginta, tipărită de protestanți la Frankfurt în 1597, textul original grecesc (mai vechi decât cel ebraic), care a rămas canonic (pentru că e inspirat de Duhul Sfânt)  și autentic (fără neschimbare) în vecii vecilor – textul de bază al iudeilor din afara Palestinei (diasporă). Printre alte surse utilizate au fost și Biblia sacra polyglotta (Londra, 1653-1657),  Noul Testament (Alba Iulia, Simion Ştefan, 1648).

Între anii 1905-1914 au apărut noi ediţii ale Bibliei, dar ele toate au fost mai mult retipăriri după Biblia din 1688 cu unele îndreptări de text (restilizări) decât traduceri propriu-zise.

Prin calităţile sale şi prin circulaţia mare pe care a avut-o, Biblia de la Bucureşti reprezintă triumful deplin al limbii române literare în biserică.  N. Iorga afirma că „Biblia de la 1688 este o operă de unitate naţionala”.

La 300 de ani de la apariţie, Biblia lui Şerban Cantacuzino, în anul 1988, a fost retipărită în facsimil o ediţie jubiliară, sub coordonarea profesorului  I.C. Chițimia.