TRADIŢIA BIBLICĂ ROMÂNEASCĂ

Literatura religioasă a secolului al XVII-lea şi din prima jumătate a secolului al XVIII-lea a avut un rol deosebit de important în afirmarea limbii române literare.

Foto: Tiparituri romanesti wordpress.com

Prima traducere integrală a Bibliei de la București, cu titlul complet Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament, a fost tipărită la 29 septembrie 1688,  cunoscută și ca Biblia lui Şerban Cantacuzino, apariția căreia a fost eveniment cărturăresc de mare anvergură pentru cultura românească.

Ea apare relativ târziu, prin comparaţie cu versiunile din alte limbi europene ca, de pildă, cea în limba cehă, publicată la Praga, în 1488, însă în ciuda acestei întârzieri istorice, Biblia a stârnit aprecieri entuziaste din partea unor istorici români.

Patronul cultural al Bibliei de la Bucureşti este domnitorul Şerban Cantacuzino, care n-a avut şansa să vadă cartea în forma finală, deoarece la data de 29 octombrie 1688, domnitorul murea în condiţii suspecte.  Tipărirea lucrării a fost începută la 5 noiembrie 1687 și  finalizată la 10 noiembrie 1688, deja în scaunul țării se afla Constantin Brâncoveanu.

Traducerea Vechiului Testament îi aparține lui Nicolae Milescu, pe timpul șederii acestuia la Constantinopol, între 1661- 1664, ca reprezentant diplomatic al domnitorului muntean Grigore Ghica. În 1665, textul traducerii a ajuns în Moldova și  revizuită de viitorul mitropolit Dosoftei, care a operat modificări substanţiale în text. În 1686 traducerea a fost dus în Muntenia de episcopul Mitrofan, unde 2 ani mai tîrziu cărturari Şerban şi Radu Greceanu şi stolnicul C. Cantacuzino aveau să tipărească lucrarea. Din grupul de cărturari însărcinați cu apariția lucrării a făcut parte și arhiepiscopul Ghermano de Nisa ( directorul Academiei Grecești din Constantinopol) și Sevastos Kymenites ( directorul Școlii Grecești din București).

Biblia a fost publicată în format folio, textul structurat în 2 coloane, cu litere chirilice, cu cerneală neagră și roșu. Titlu bogat oformat, încadrat în chenar cu motive florale. Pe verso-ul paginii de titlu se regăsește stema domnitorului și stihurile însoțitoare.

Traducerea Bibliei din 1688, s-a făcut după Şeptuaginta, tipărită de protestanți la Frankfurt în 1597, textul original grecesc (mai vechi decât cel ebraic), care a rămas canonic (pentru că e inspirat de Duhul Sfânt)  și autentic (fără neschimbare) în vecii vecilor – textul de bază al iudeilor din afara Palestinei (diasporă). Printre alte surse utilizate au fost și Biblia sacra polyglotta (Londra, 1653-1657),  Noul Testament (Alba Iulia, Simion Ştefan, 1648).

Între anii 1905-1914 au apărut noi ediţii ale Bibliei, dar ele toate au fost mai mult retipăriri după Biblia din 1688 cu unele îndreptări de text (restilizări) decât traduceri propriu-zise.

Prin calităţile sale şi prin circulaţia mare pe care a avut-o, Biblia de la Bucureşti reprezintă triumful deplin al limbii române literare în biserică.  N. Iorga afirma că „Biblia de la 1688 este o operă de unitate naţionala”.

La 300 de ani de la apariţie, Biblia lui Şerban Cantacuzino, în anul 1988, a fost retipărită în facsimil o ediţie jubiliară, sub coordonarea profesorului  I.C. Chițimia.

Reclame

Cărturarii din speța lui Ștefan cel Mare

Genealogia bogată a neamului  lui Stefan cel Mare a fost abordată în numeroase surse. Potrivit academicianului Aurelian Danilă, care s-a ocupat în deaproape de neamul Domnitorului, din mulțimea copiilor pe care i-a avut  Stefan cel Mare, doi dintre ei au trăit la Moscova. Fiica Elena care a avut de suferit din urma intrigilor politice și un oarecare Ion, fiul neligitim, născut din legăturile sentimentale ale Domnitorului cu o rusoaică pe nume Marusea. În 1490 acest Ion cu doi fii ai săi a plecat la Moscova clandestin, în vizită la sora sa Elena, fapt care a stîrnit mînia suveranului rus și a atras asupra lui Ion expulzarea sa în orașul Uglici. Aici oaspeții moldoveni au fost rusificați. Feciorul Ion ca și tatăl său devenise Ivan iar Vasile – Rahman. Aurelian Danilă scrie că potrivit reprezentanților familiei Rahmaninov, Rahman ar insemna în unele regiuni ale Rusiei – vesel, vorbăreț și bun la inimă.

În secolele ce urmează descendenții lui Ștefan cel Mare în Rusia, devin intelectuali și personalități importante în sistemul militar rus, care au influentat in mod direct istoria Rusiei. Fratii Fiodor si Gherasim Rahmaninov, au participat activ la infaptuirea loviturii de stat din 24-25 noiembrie 1741, in urma căreia tronul Rusiei a fost ocupat de Elizaveta Petrovna, consemnează Aurelian Danilă. Ivan G. Rahmaninov, fiul complotistului Gherasim, a fost proprietarul uneia dintre cel mai importante tipografii din Rusia. Începînd cu 1780, Ivan Gherasimovici Rahmaninov a tipărit numeroase lucrări ale autorilor europeni cu viziuni progresiste. Fiind obsedat de filosofia lui Voltaire, I.G. Rahmaninov a publicat o mulțime de lucrări al enciclopedistului francez printre care ”Политическое завещание г. Волтера”, tipărită în 1785. Cinci ani mai tîrziu tipografia cărturarului din speța lui Ștefan cel Mare a fost  distrusă, iar exemplarele care mai ramaseră în depozit incendiate, din ordinul direct al imperatriței Ecaterina a II-a. Disputa a fost stîrnită de tipărirea unei alte lucrări a lui Voltaire. Astăzi unele lucrări ai cărturalului  Ivan G. Rahmaninov, din dinastia ilustrului domnitor Ștefan cel Mare, pot fi studiate la Biblioteca Națională a Republicii Moldova, în colecțiile secției Carte veche și rară.

 

Istoria emoticon-ului

Emoticon-ul sau altfel spus Emoji se consideră a fi de origine japoneză creat pentru telefoanele mobile de un angajat al companiei de comunicații DoCoMo în anul 1998. A fost conceput pentru înlocui într-o formă scurtă și laconică frazele lungi de politețe și expresiile frecvente. Sensul ”emoji” reprezintă caracter-imagine, o față zîmbitoare, tristă sau nervoasă, folosită din plin de rețelele de socializare.  În 2017 un cercetător slovac a deplasat cu mult în urmă data apariției primului emoticon. Răsfoind paginile unui manuscris din Arhivele de Stat din Trencin, a descoperit cel mai vechi emoticon într-un document juridic datat cu anul 1635, emis de un notar slovac și anume Jan Ladislaides. Pînă la acest an, cel mai vechi emoticon era considerat cel al poetului englez Robert Henrrick din poemul său ”Fortune” din 1648.

Doctorul în istorie Marius Tărîță în anexele tezei de doctor cu titlul ”Cultura religioasă slavă scrisă în Ţările Române în secolul al XV-lea” (2009), aduce exemple ilustrate ale mostrelor de scriere slavo-română care sunt însoțite la fel de emotionale, datate cu secolul al XV-lea!, identificate de autor în manuscrisele ce se află depozitate în Arhiva Națională din Chișinău. Autorul necunoscut a desenat cu penița în partea de jos a paginii manuscrisului , o figură arhaică reprezentată doar prin gura zîmbitoare și ochi. În urma acestor constatări putem cu certitudine afirma că cel mai vechi emoticon este de origine slavo-română și mai vechi decît cel slovac cu aproape un secol.

Urmele bibliotecii lui Ivan cel Groaznic

Colecția de manuscrise faximile din cadrul secției Carte veche și rară a Bibliotecii Naționale, a fost completată de curînd, cu 2 volume, a remarcabilei și unice în felul său lucrări ”Codicele împărătesc ilustrat”, (secolul XVI), prin generozitatea dlui Alexandru Magola, cercetătorul științific, al Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. ”Codicele împărătesc ilustrat”  a fost creată în secolul al XVI-lea, doar într-un singur exemplar! din ordinul țarului rus Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic (1530 – 1584), pentru instruirea copiilor săi. Volumul inițial era de aproximativ 10 mii de foi, ilustrate cu mai mult de 17 mii gravuri, care ocupa vizual aproximativ 2/3 din volumul total al monumentalei opere și cîntărea cca 16 kg. Desenele-miniaturi (peisaje istorice, lupte și viața cotidiană) ilustrează amănunțit evenimente din istorie. În baza lor, cititorii pot face cunoștință cu portul din  antichitate, armura militară, veșmintele bisericești, armele, uneltele, obiectele de uz casnic, etc. La realizarea Codului și-a adus contribuția cea mai remarcabilă figură a timpului său – Makarie, Mitropolitul Moscovei și al întregii Rusii, cel care la inițiat pe țar în tainele ortodoxiei. Deasemenea au fost antrenați cei mai buni 15 scribi și 10 pictori ai timpului. Cercetătorii consideră că eminenta lucrare ar fi făcut parte din enigmatica bibliotecă al lui Ivan cel Groaznic, cunoscută ca „Liberey”, de la latinescul „liber” — carte, care potrivit surselor, era alcătuită din colecţii legendare de cărţi şi documente, însă pierdută în timp. La finalul ultimului volum se regăsește o inscripție olografă, pe care specialiștii o atribuie însăși renumitului țar.

În istoria scrierilor medievale universale nu există un alt document similar atât ca volum cât  și ca perioada cronologică pe care o cuprinde. Documentul reflectă  istorii sacre, ebraice și antice grecești, narațiuni despre războiul troian și Alexandru cel Mare, fragmente despre istoria imperiilor romane și bizantine, precum și cronica celor mai importante evenimente din Rusia, ce sau desfășurat timp de patru secole și jumătate, în perioada anilor 1114 și 1567. Ulterior, în secolele XVII-XVIII, monumentala operă a avut o soartă tragică, fiind dispersată pe bucăți ce-au ajuns în colecții private. În secolul XIX a fost recuperată și se păstrează pînă astăzi  în diverse instituții de cultură printre care : Biblioteca Academiei de Științe (Sankt Petersburg); Biblioteca Națională Rusă (Sankt Petersburg); Muzeul de Stat de Istorie (Moscova).