Istoria cărților interactive

Piața cărților interactive pentru copii abundă în oferte variate după bunul  plac: cărți sonore, muzicale, trideminsionale etc. Mulți din noi sunt de părerea precum că formatul cărții interactive este o invenție modernă, însă lucrurile nu sunt chiar așa.

Petrus Apianus. Astronomicus Caesareum. 1540

Prima carte interactivă cunoscută în istorie, a apărut cu mult înainte de a fi inventat tiparul. Este vorba de lucrarea istoricului englez Matthew Paris (1200-1259), care a lipit într-o carte o hartă pliantă, în care era marcată calea pelerinilor din Anglia spre Ierusalim. Mai mult, el a fost primul care a construit din hârtie o schemă mobilă de formă circulară, pentru a determina datele sărbătorilor bisericești.

Anume cărțile științifice au fost primele din istoria cărților care au avut în structura lor elemente mobile, dar nu cele pentru copii, cum sunt mulți convinși de acest lucru.

Cărțile interactive pentru copii au apărut abia în 1765 datorită editorului englez Robert Sayer (1725–1794). Dânsul a creat un nou stil de carte, cunoscută ca Lift  the  Flap (din engl. ridică clapeta/fereastra).

În construcția cărților au apărut elemente în mișcare, construite din benzi mobile, ce permiteau prezența multiplelor ilustrații  pe o singură pagină. Datorită elementelor în mișcare era posibilă schimbarea mimicii și a poziției eroului ilustrat, astfel cartea devenea mai interactivă iar lectura mai atractivă.

Robert Sayer. Harlequinades. 1765

 Popularitatea acestor cărți a crescut rapid, ele a cunoscut diferite nume,  în funcție de conținutul sau compoziția ilustrațiilor: „cartea cu clapetă”, „cartea metamorfoză” „cartea mecanică” sau  „arlechinade”. Noua invenție a oferit copiilor posibilitatea de a se implica nemijlocit în ceea ce citesc. În comparație cu cărțile tradiționale, exemplarele interactive îl transformă  pe cititor într-un coautor, participant la procesul creativ. Acest efect teatral, „reînvie” lumea unei opere literare.

Tehnica Lift  the  Flap a fost modificată în timp. Structurile tridimensionale devin mai pline de culoare și se ridicau din pagină atunci când era deschisă. Pentru ca compozițiile mobile să rămână rigide mai mult timp,  englezul Louis Giraud a patentat în 1930, o hârtie specială numită „stand-up life-like” sau „pictures that spring to life”.

De-a lungul istoriei cărțile interactive pentru copii au fost îmbunătățite prin utilizarea tehnologiilor: efecte sonore, butoane multicolore, casete etc. Astăzi cu certitudine putem afirma că cartea cu clapetă inventată în secolul al XVIII-lea este strămoșul cărți moderne tridimensionale.

Colportorul – librarul ambulant din Evul Mediu

Colportorul (din fr. porter à col – a purta în spate sau la gât), – comerciantul ambulant din zonele muntoase, o activitate comercială larg răspândită în secolul al XVI-lea. Colportorii mergeau din casă în casă oferind spre vânzare produsele lor, parcurgând trasee foarte lungi; uneori călătoreau zile în șir câte 20 de kilometri! 

În epoca Renaşterii, afacerile cu cărţi au luat amploare. Printre noile produse comercializate de colportori au fost foile de volante cu rugăciuni, pilde evanghelice, culegere de cântece și alte genuri de literatură populară, pentru păturile sociale mai puțin înstărite. În Franța, aceste publicații erau numite – littérature de colportage. De obicei colportorii erau întâlniți în mediile rurale sau la iarmaroace iar principalul său atribut era coșul atârnat cu o curelușă de gât.

Cele mai populare formate a literaturii de bulevard pe care le comercializau erau chapbooks (din eng.  cēap =schimb), broșurile de buzunar, de obicei tipărite pe o singură foaie, stivuite în 8, 12, 16, 34 de pagini și legate manual.

în timp ce unii colportori vindeau cărţi pur şi simplu pentru a obţine profit, unii distribuiau cărţi doar din considerente religioase, activitate care nu a fost pe placul tuturor.

Au existat o categorie colportori care activeau în piețe numiți „țipători” (- merciers) care atrăgeau atenția cumpărătorilor pe străzi și piețe prin îndemnuri strigate în voce tare. Aceștea vindeau almanahuri, calendare, elegii și povești populare. De obicei ei anunțau știrile de ultimă oră sau distrau gloata cu animale dresate.

Cei mai mulți oameni de azi nu au auzit niciodată de existența librarului ambulant din evul mediu – Colportorul.

Recunoașterea Sfinților după poziția cărții

De milenii, cartea a însoțit civilizația umană în lunga cale a evoluției sale, reușind să devină chiar obiect de artă încă de la începuturile apariției sale. Adesea în tablourile cu tematica religioasă putem vedea și elemente străine, semnificația cărora este mai greu de perceput. Unul din cele mai dese elemente întâlnite în astfel de opere de artă este Cartea. Până la începutul secolului al XV-lea, imaginea cărții era asociată exclusiv cu Biblia și, în consecință, cu principiul divin, înțelepciunea sacră. Cum putem identifica ce Sfânt este reprezentat în pictură, după compoziția cărții?

Cartea + pruncul Iisus Hristos pe ea = Sf. Antonie de Padova, călugăr al ordinului franciscan.

Cartea + mielul alb pe ea = Sf. Ioan Botezătorul, mielul reprezintă jertva întru ispășirea păcatelor.

Cartea + anumite părți ale feții, de exemplu ochii = Sf. Otilia, patroana Alsaciei, care până la 12 ani a fost oarbă, după care a început a vedea ca prin minune.

Cartea + 3 globuri de aur = Sf. Nicolae care a dăruit 3 mere de aur ca zestre la trei fete sărace.

Cartea + sabia sau toporul străpungând-o = Sf. Bonifacius, care cu sabia sa a tăiat stejarul de pe muntele Gudenberg, sub care păgânii realizau ritualurile lor.

Cartea + piatra = Sf. mucenic Ștefan, care și-a primit mucenicia fiind omorât cu pietre.

Cartea + inimă = Sf. Augustin, inima simbolizând rugăciunea în tăcere.

Cartea + potir despicat = Sf. Benedict. Din viața Sfântului aflăm că el a binecuvântat un potir cu vin otrăvit iar ca urmare acesta a crăpat.

Vinificatorii elvețieni din Basarabia

Colonia elvețiană Șabo (Schabo) din sudul Bararabiei, a fost înființată în județul Akkerman (Cetatea Albă), de naturalistul elvețian Louis-Vincent Tardent (1787 -1836), începând cu anul 1820.

Cei mai mulți elevețieni au venit în Basarabia în anul 1822 din din zona Baselului, care se confrunta cu mari dificultăţi economice. Alţii proveneau din zona Vaude, de lângă malul lacului Geneva, renumită în epocă pentru viticultura ei. În afară vița de vie, un teasc nu prea mare, precum și tehnologii ale viticulturii și vinificației. coloniștii elvețieni au luat cu ei și o bibliotecă. La fel ca și alți coloniști care au venit în Basarabia după anul 1812, elvețienii au obținut gratuit terenuri de pământ și au fost scutiți de taxe. Asta până pe la 1871, când privilegiile le-au fost anulate.

Zona aleasă era considerată „un adevărat rai pe pământ”, datorită plantațiilor de viță de vii încă din antichitate. Prin secolul al XVI-lea turcii au numit teritoriul respectiv Așa-abag  adică „livezile de jos”. Atunci, „grădini” erau numite viile, iar „de jos” – pentru că ele se aflau mai jos de Akkerman. Deoarece se pronunța greu, elvețienii iau zis „Șabag”, ca mai apoi colonia să fie numită Schabo.

Charl Tardent, viticultor şi vinificator cu studii în domeniu obținute în Elveţia, și-a publicat cercetările sale științifice  în „Записки Общества сельского хозяйства Южной России” şi în ediţii separate. Printre lucrările sale sunt: „Виноградарство и виноделие применительно к Новороссийскому краю и Бессарабии” (1862); „Виноградарство и виноделие применительно к Новороссийскому краю Бессарабии” (1874).

În 1940, sub ameninţarea cizmei bolşevice, puţinii elveţieni şi nemţi care mai rămăseseră în Şaba şi-au luat ce avuţii au putut duce cu ei şi …au plecat.