Tiparului românesc sub protecția domnească

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este afis-tipar-domn.jpg

Deși apariția tiparului în spațiul românesc (1508) s-a realizat la șase decenii  de la apariția acestuia în Europa (cca 1439), procesul tipării a demarat cu mare greu și cu întreruperi, iar primele cărți au fost tipărite în limba slavonă. Cartea în limba română avea să apară după anul 1600, care potrivit unor estimări istoriografice în perioada 1600 – 1830 în Țara Românească și Moldova au apărut 715 titluri de carte în limba română.

Un rol și o contribuție importantă la tipărirea cărților de cult în limba română au avut-o domnitorii, manifestat prin acordarea de privilegii și scutiri fiscale proprietarilor de tipografii și tipografilor.  Alături de domnitori merită de accentuat rolul patriarhilor, mitropoliților, și episcopilor care nu doar au înființat tipografii, dar le-au și dotat cu inventarul necesar și au tradus textele necesare  din greacă și slavonă. Înainte de a intra sub tipar, cărțile bisericești erau verificate de mitropolit, fapt atestat prin sintagma: „Cu blagoslovenia…”, elementul obligatoriu prezent pe foaia de titlu. Binecuvântarea mitropolitului reprezenta pentru cititori o garanţie esențială. Un alt element distinctiv cărților românești este prezența stemei domnitorului pe versoul filei de titlu, care în unele cărți este dublă, adică întrunește elementele heraldice ale Moldovei și Țării Românești! Pentru prima dată stema unită a celor două Țări Românești apare în 1719, când armele Moldovei și Munteniei sunt alăturate sub o singură coroană.

Majoritatea cărților cu stema țării dublă provin din perioada fanariotă. Deși multă vreme circula  ideea că tot răul vine de la domnii fanarioţi, ceea ce în parte e nedrept, Nicolae Iorga a fi fost primul care a subliniat faptul că unii dintre aceşti domni fanarioţi au fost oameni de cultură, unii au scris și au tradus cărți sau au avut biblioteci însemnate. Unii domnitori, precum Constantin Mavrocordat, au înființat ei înșiși tipografii, alții precum Mihai Racoviță au coordonat tipărirea cărților bisericești alături de mitropolit, dispunând ca nici o carte să nu fie tipărită fără știrea și blagoslovenia mitropolitului. Despre Nicolae Alexandru Mavrocordat, cronicarul Axinte Uricarul preciza că „domnitorul  a adus în țară meșteri tiparnici de slove grecești și slovenești și a construit case noi pentru tipografia de la Sveti Sava”. Constantin Mavrocordat în cea de-a 2-a domnie a sa din Moldova, la fel a fost preocupat de reorganizarea tiparului în țară. A dispus înființarea tipografiei la Rădăuți, Tipografia Școlii Mănăstirii Văcărești în 1741 și Tipografia Domnească în 1745. În domnia lui Constantin Racoviță în Moldova vine tipograful Duca Sotiriovici și înființează prima tipografie privată din țară. Între anii 1753 – 1756, în timpul domniei lui Matei Ghica, la Școala Domnească grecească a început predarea filosofiei, ca și în instituțiile de învățământ superior apusene, numite Facultas Artium. Grigore III Ghica s-a îngrijit să procure din străinătate cărţi de valoare pentru progresul ştiinţelor şi artelor. În perioada domniei lui Alexandru Ipsilanti în Țara Românească, au fost tipărite renumitele Mineie ale lui Chesarie. În ultima sa domnie din Moldova, Mihai Constantin Șuțu, a reașezat la Iași o nouă tipografie la solicitarea mitropolitului Iacov Stamati, cel din urmă grijindu-se de dotarea tipografiei cu nouă feluri de litere și patru teascuri tipografice, în care au fost tipărite lucrările didactice ale lui Amfilohie Hotiniul. În timpul domniei lui Mavrogheni în București au fost înființate 2 tipografii particulare: una grecească a fraților  Lazaru (originari din Ioa­ni­na) și tipografia privilegiată a medicului Constan­tin Caracaș și a asociaților săi.

Cărțile tipărite în timpul domnitorilor din perioada fanariotă se disting printr-o frumusețe deosebită, deoarece meșterii epocii nu s-au mulțumit cu simpla pregătire pentru tipar a textului ci au căutat să înfrumusețeze aspectul cărților cu ornamente și gravuri originale.

Istoria hashtag-ului

Unul din cele mai populare cuvinte ale secolului XXI este hashtag-ul, care are un alt nume inteligent – octotorp, în traducere „opt capete”. Se spune că, în Evul Mediu, acesta era desemna un sat care era înconjurat de opt câmpuri. Românii îi spun diez pentru că este foarte similar cu semnul utilizat în muzică, înaintea notelor muzicale de pe portative.

Astăzi rețelele sociale au devenit pentru mulți, o parte integrantă a vieții lor de zi cu zi.  Toți știm ce este un hashtag, cum se folosește și că este precedat de semnul #. În timp ce unii îl văd drept cele cinci linii încrucișate din jocul copilăriei X și O, care împarte suprafaţa de joc în 9 căsuţe, puțini probabil știu că istoria acestui simbol este înrădăcinată în trecutul îndepărtat.  Astăzi acest simbol de pe claviatură sau din telefoanele mobile este un instrument pentru rețelele social media, scopul căruia este să grupeze mai multe postări într-o singură tematică. Utilitatea hasthag-ului aşa cum o cunoaştem noi astăzi a apărut la 23 august 2007, datorită lui Chris Messina, după ce a scris primul său mesaj pe Twitter. Dar sursele istorice ne vorbesc că apariția hashtagurilor ar fi mai veche decât anul 2007! Ce reprezenta  semnul “#” înainte de a deveni hashtag? În literatura medicinală din perioada medievală el avea semnificația crucii. Era folosit de către medici în rețete și se citea „Cum Deo” (din lat. –  „Cu Dumnezeu!”). De regulă medicii puneau acest semn la sfârșitul rețetelor.

Colinde, Colinde…

Niciun alt popor din lume nu posedă o colecţie mai frumoasă şi mai variată de colinde precum poporul român. Datina colindatului la români este una foarte străveche, din perioada pre-creștină În decursul istoriei, colindele au circulat prin viu grai, ele fiind consemnate în scris şi notate muzical, mult mai târziu, îndeosebi pe filele vechulor cărţi de strană, pe ceasloave şi minee.

Dacă în perioada pre-creștină, colindătorii erau vestitorii anului ce a trecut și al anului ce va să vină, atunci în perioada creștină, colindul cu subiect religios devine o metodă de anunțare a bucuriei prilejuită de Nașterea Domnului.

Primul colind, care se cântă la fiecare casă, în Ajunul Crăciunului, este colindul de uşă sau de fereastră, printre care “Sculați, gazde, nu dormiți” sau “Am plecat să colindăm”.

Colindele de Crăciun sunt religioase sau laice. Printre cei care au scos la iveală și au valorificat colinde superbe este și Anton Pann (1796 – 1854) poetul român de origine bulgară. profesor de muzică religioasă, protopsalt, compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat și publicist, compozitor al muzicii imnului național al României. Cele religioase sunt colindele Domnului precum “În drum spre Vitleim”, “Naşterea Domnului”, “Vestirea Păstorilor” etc.  Colindele laice (sau lumeşti) sunt adaptate de colindători la situaţia celor în faţa cărora le cântă, adresându-se unor membri ai familie sau ai comunităţii: colind de copil mic, de fată mare, de flăcău, colindul omului bogat şi milostiv, colind de preot etc.

MAGIA CĂRȚILOR VECHI

S-ar părea – cu ce nou ne poate surprinde designul unei cărții vechi? Uneori, cărțile vechi te pot surprinde în cel mai neobișnuit mod.  Deși par complet normale când sunt închise, unele din ele  dacă le deschizi și îndoi foile sub un anumit unghi în formă de evantai, dintr-o dată apare de nicăieri o pictură.

 Acest tip de pictura se numește „ fore-edge painting” = pictura din față. Deși experții consideră că rădăcinile unei astfel de tehnici de decorare a cărților ar trebui căutate în secolul al X-lea, ca gen de artă, pictura pe marginile paginilor cărții s-a născut în secolul al XVI-lea. Strămoșul său este considerat a fi gravorul șu pictorul italian Cesare Vecellio (1521 – 1601), verișorul vestitului pictor italian din perioada Renașterii Tițian (1490 – 1576).

În secolul al XVII-lea a luat naștere cel mai sofisticat mod de a decora marginile cărților – desenele care dispar! La început ele reprezentau modele heraldice, apoi portrete, peisaje, subiecte simbolice. Potrivit unei legende engleze apariția desenelor ascunse pe paginile îndoite își are începutul la curtea regală engleză.  Ducesa și prietena regelui Angliei Carol al II-lea (1630 – 1685) împrumuta adesea cărți de la acesta, uitând uneori să le returneze, negând faptul că le-ar fi luat. Regele a însărcinat pe pictorul Peter Lely și un legătorul de cărți Samuel Merne de la curte să inventeze o metodă secretă de identificare a cărților. Când ducesa a încercat din nou să nege faptul împrumutării unei cărți, Carol a deschis paginile cărții ca un evantai și i-a arătat stema regală.

Majoritatea artiștilor care practicau acest gen de pictură nu-și semnau lucrările, astfel este dificil datarea picturii. Unul dintre cele mai vechi exemplare datate cu astfel de decor care a ajuns până în zilele noastre este Biblia din 1653, împodobită cu o stemă de familie care dispare la închidere.

Acest gen de artă a început să se dezvolte la mijlocul secolului al XVIII-lea, Pe margini erau pictate imagini întregi, portrete, peisaje și chiar scene cu conținut erotic.  Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea marginile cărților au început să fie aurite. Tehnologia era foarte complicată. După poleirea marginii, foile cărții erau prinse între două scânduri în formă de evantai după care se aplica desenul în acuarelă sau cerneală. Când desenul se usca, scândurile erau îndepărtate iar foile cărții reveneau la poziția inițială. Apoi cartea era pusă sub o presă, iar marginea laterală era uneori aurită și lustruită din nou.

În așa fel magia cărților vechi se regăsește nu doar în litere, ornamente, ilustrații excepționale sau coperți somptuoase, ci și în desene pe marginea paginilor care apar și dispar ca prin minune!